De azi ma gasiti pe

Pe www.pebloc.blogspot.com .M-am mutat cu tot cu catel, purcel si suflet. Simteam nevoia de schimbare, de rebranding . Parca formatul vechi nu ma mai incapea cu gandurile mele…Crescusem

10 lucruri care ma fac sa-mi placa sa traiesc

Asadar, o leapsa bine-venita de la Oana si Cata (sorry, fetelor, inca nu stiu sa pun si linkul spre blogurile voastre)- 10 lucruri care ma fac sau m-au facut fericita, in ordinea in care imi vin in minte:

1. Cana de cafea dimineata, savurata timp de cel putin o ora, impreuna cu zgomotul copacului din fata geamului

2. Mirosul de ceai si carti de la Carturesti

3. Naturaletea prietenei mele Vic care a alergat desculta prin ploaie vara asta chiar daca se afla in Bucuresti (si tin sa-i multumesc pentru ca nu ma lasa sa ma pierd )

4. Telefonul potrivit la momentul potrivit

5. O privire sincera de copil si un zambet magnific si cald

6. Amintirile care ma fac sa cred ca nu am trait degeaba pana acum

7. Mirosul mainilor mamei mele, inconfundabil si dureros de pregnant

8. Satisfactia dupa fiecare zi de munca

9. O carte buna si un pahar de vin

10. Sa colind de una singura un oras nou

Pfiu, greu a mai fost sa le exprim!

P.S: Poze cu Patrunjel gasiti pe  facebook

Doruri de toamnă

Miroase a melancolie…Cerul închis, norii atât de joşi, nu sunt apăsători, aşa cum îi simţeam până acum în fiecare toamnă..Cred că îmbătrânesc de începe să-mi placă toamna cu toate capriciile ei de domnişoară de pension.

Mi-e dor să beau o cafea cu lapte, la căldură, într-o cafenea dichisită, la o masă, lângă fereastră, să privesc ore în şir oamenii pe stradă cum aleargă năuci de ploaie sau griji. Să-i contemplu şi să-i schiţez o zi întreagă. Mi-e dor de căldura din privirile dragului..

Mi-e dor de o plimbare în parc, în aerul reavăn şi răcoros, la braţul cuiva drag, agale, fără vorbe. Fiecare în gândurile lui, privind cu jind porumbeii liberi şi copiii zgribuliţi agăţaţi de mâinile bunicilor lor. Mi-e dor sa ma cuibăresc la pieptul lui cald şi să-mi mângâie părul expandat de la umiditate şi să-mi spună cât de frumoşi sunt ochii mei în lumina ciudată a toamnei.

Mi-e dor de frunzele galbene care zac precum solzii pe pământul din Grădina Mare din oraşul meu. Îmi sună şi acum în cap foşnetul lor sub fusta mea lungă de doc şi sub tălpile mele repezite şi tropăite cu destinaţia Liceul ”Nicolae Iorga”

Îmi miroase a ceai şi mirodenii, a cărţi a ăarfumuri discrete şi rafinate…Mi s-a făcut dor de Cărtureşti…

Toamna începe să fie anotimpul amintirilor…să le depănăm, deci!Pe rând, încet şi cu determinare…

Pentru a nu ştiu câta oară

Fac aceeaşi greşeală de fiecare dată şi nu ma învăţ minte nicicum! Iar când o fac, nici măcar nu pot să recunosc că am greşit! Ma încăpăţânez aiurea şi după, bocesc secole cu nasul in perne!

40 de garde cu plus. La umbra!

Asfaltul cleios al orasului inghite nemilos tocurile domnisoarelor toropite. Pe bulevardul lat nicio masina nu se incumeta sa tropaie zgomotos. Doar fiarele uriase de 123, 104, 336 fac asfaltul valuri la buza trotuarului. In timp ce soarele imi incinge scalpul mintea imi fuge la camerele mari si racoroase ale bunicilor mei, dintr-un sat din mijlocul Baraganului.

Copil fiind, ma rataceam prin racoarea cimentului care captusea veranda casei si oricat de cald ar fi fost afara, griul pardoselii reci imi ingheta instat talpile mici de copil. Veneam incinsa de joaca prin tarana si, cu picioarele prafuite, paseam in cea mai mare goana pe covoarele reci ale casei. Asternuturile moi in care trebuia sa dorm de pranz ma transpuneau in alta lume. In linistea universului copilariei mele doar cate o musca mare indraznea sa-mi strice visarea…Isi facea loc prin crapatura perdelei de la usa si bazaia pana ma facea sa-i acord toata atentia. Ii urmaream ore in sir zborul fara scop si opririle pe tavan, pe peret si apoi, tusti pe masa, pe scaun, pe piciorul meu chiar facand in mintea mea sa para un personaj dintr-o poveste cu dragoni! Se uita la mine, credeam eu si o priveam cu mare curiozitate, desi, bunica stia ca motai.

Baraganul are farmecul lui in miezul verii. Cat te uiti in jur nu vezi decat campurile fara sfarsit, imbracate intr-o camasa subtire de iarba vestejita de soare. Nimic, nicio cocoasa a pamantului nu sparge monotonia care te cuprinde cand il privesti. Desi lin, campul nu te plictiseste niciodata. Te hipnotizeaza si odata privindu-l cu atenţie, nu mai poti sa ti-l scoti din suflet! La amiaza niciun firicel de vant nu face sa tremure ciulinii sau frunzele copacilor. Totul e arid si calm. Si e atat de liniste! O liniste si o lentoare infricosatoare. Pare ca pamantul clocoteste in adancuri si in orice clipa valtoarea va tasni ca un vulcan chiar de sub picioarele tale. De vina sunt limbile incinse de caldura din vazduh care  se inalta parca direct din centrul arzand al pamantului.

Nu stiu de ce povestesc despre misteriosul Baragan…Poate pentru ca e incarcat de suferinta oamenilor care-l ”omenesc” de sute de ani. Bucata asta de campie a fost martor la viata grea a multor familii si generatii. De la durerea fizica pe care ti-o da munca zilnica a pamantului si pana la tragediile chiaburilor exilati de comunisti aici. In autismul lui, Baraganul e necrutator.

Inutil sa-l mai numesc simplu, ”vis”

Visez fara incetare, zi si noapte. Ziua e brodata  in alb si rosu iar noaptea in verde inchis si pal. Vad fluturi in metrou si buburuze domesticite si anihilate de noxele salbatice ale orasului cum poposesc pe rochiile inflorate ale domnisoarelor zburdalnice. Pliurile care se zbat intre picioarele lor arata ca intinderi mari de flori zbuciumate de mici cutremure pamantesti. Noaptea se schimba placa- e adanca si taciturna…Toti demonii se elibereaza fara sa poti sa-i opresti. Colorează forme ciudate pe peretii camerei mele si nu ma lasa sa visez la tine, dragul meu!

Visez la un vis insorit. Mi s-a facut iar dor de marea asta netrebnica care isi loveste valurile de sufletul meu fragil! Vis atat de amar si sarat, in proportii egale, in care eu ma descompun pe nisip si ochii imi ard in cap de la atata caldura. Reverie inspumata cu fiecare val care spala malurile. Ma pierd in orasul asta pustiit, conturul mi se estompeaza, ajung una cu lumea exterioara, ma pierd in griji, disperari, nevoi, bani si sabloane.

Vreau sa ma mut la mare, sa ma trezesc in miros puternic de cafea, sa ma imbrac intr-o rochie lunga si alba. Sa ies pe terasa casei si sa pot fuma in voie vreo doua ceasuri nu mai mult, cu ochii pierduti spre alte zari. In brate sa-mi tin motanul lenes, iar peste degetele de la picioare sa-mi respire un caine fidel. Doar vreo doua ore, iar cand soarele toropitor ma trezeste din reverie sa intru in casa si sa scriu. Sa scriu fara sa ma opresc pana ce toate gandurile ma vor parasi. Sa umblu desculta, sa plantez trandafiri si sa nu port umbrela daca am chef sa ma ude ploaia! Sa-mi arunc toate ceasurile din casa si sa masor timpul doar dupa bunul meu plac. Dar si asta e DOAR un vis…de inceput de vara. M-am trezit tot la birou, cu picioarele obosite si infipte in mocheta gri de sub masa. Aerul miroase doar a stres, nervi si tipete si mult venin.

Pescarusii de la geamul meu au inviat

isi descriu zborul sinuos la geamul meu…e semn ca a venit primavara

pasesc lenes pe dalele mici si in panta ale vechiului oras galagios si ma minunez de razele soarelui care de ambitioneaza sa-mi imbujoreze retina

sirul gandurilor se sparge brusc de sirul de lime-uri vioaie si grabite care mi se aduna la picioare. Minunant spectacol viu- din magazia unei terase zeci de lamai verzi coboara de-a valma la vale

Fug ca nebunele spre pieire…punctele verzi se inmultesc si dintr-o data sunt invadata de zeci de lamai ce ma inconjoara.copiii care pasesc alaturi de mine pe dale topie evintand sa le striveasca cu talpile lor mici

Joaca un sotron imaginar si scapata cate un chicotit greu de reprodus, parca din suflet!

De-odata gandul imi zboara catre un oras mic din Sicilia, prafuit si biciut de vant…iar stapanul lamailor baga intr-a patra, goneste in spatele bilelor verzi si jucause. Le mana de la spate si grabit le aduca pe fiecare in parte..

Acum stiu sigur ca a venit PRIMAVARA!

De ce

Nu am mai scris de fooooarte mult timp pe blog…E ca un ceas stricat care ar fi trebuit sa-mi arate cat de repede trece timpul..dar pagina asta a ramas fara baterie..nu se mai misca, i-au intepenit arcurile si e prafuita

Am incercat de mai multe ori sa scriu, orice, numai sa las semne aici, sa nu-l parasesc. De fiecare data mi-a fost din ce in ce ma greu..ca intr-o relatie care se strica usor si te indepartezi atat de tare de companion ca nu mai gasesti niciun liant…nimic in comun. Incerci o frantura de conversatie dar nu-ti iese!

Mi s-a parut de multe ori ca ce aveam de scris nu era suficient de interesant incat sa incit circuitele computerului…A fost ca atunci cand iti regasesti dupa multi ani, prietena, care obisnuia sa fie cea mai apropiata in liceu, dar e mult prea departe, intr-o lume in care tu nu ai acces…”Si tu ce ai mai facut?” Intrebare e daramatoare, te deconspira, iti cauti cuvintele si nu le gasesti, cauti sa-i spui ceva despre noua ta viata si nu gasesti nimic interesant pentru ea…si in momentul ala vrei sa o lasi balta!

Un inceput probabil

Silueta-i lunga si cioturoasa care tocmai se asezase in fata lui ii facea o umbra ciudata peste ziarul pe care-l citea cu nesat. Era un amarat de tabloid pe care, in mod normal nu ar fi dat nicio frantura de privire, dar care avea pe prima pagina o frumusete de femeie. In urma cu 10 minute, ii  atrasese atentia numele de pe prima pagina- Adina Popoescu- si ochii aceia scanteietori. I se parea ca o stie. Cumpara ziarul, mai mult din curiozitate, dand vanzatorului ambulant cu maini murdare, cei 50 de bani cat costa si cauta cu disperare pagina la care scria despre ea. Era din Bacau, ca si el si avea doar 24 de ani! Era clar- era colega lui de banca dintr-a sasea.

Nu-i venea sa creada ca tinea in maini dovada  destinului nemilos al fetii putin balaie si cu silueta fasneata pe care o alerga cu patos prin curtea scolii de provoncie. Tocmai cand ajunsese cu cititul la partea cea mai interesanta a articolului, in care se explica de ce tanara apetisanta nu avea sutienul pe ea, cand umbra ii acoperea scrisul de-o schioapa.

Ridica privirea si vazu in fata lui o maicuta firava, trasa la fata, aproape stafidita, care ii ceru  indicatii despre strazile intortocheate ale orasului. ”Nu te supara, frate credincios, spune-mi cum pot sa ajung si eu la Catedrala Sfantului Parinte Teodosie Cel Nou? Vin de departe si m-am ratacit in orasul asta mare”

Dupa ce-i dadu explicatiile cerute, Razvan scruta, plin de curiozitate, chipul ”surorii credincioase” care se postase in fata lui. Ce formulare ciudata!, gandi el! Frate intru credinta- de unde pana unde?

Cu siguranta, maicuta fusiforma nu avea mai mult de 25 de ani. N-a putut niciodata sa inteleaga resorturie interioare ale celor care accepta calugaria..ce poate sa-ti provoace atata dragoste pentru ceva ce nu poate fi palpabil, atat de puternic, incat sa renunti la lucruri lumesti care iti dau atata placere?

(va urma)

22:55, 23 iulie, 2009- bilant

In urma cu cateva zile o porumbita alba mi-a spart sirul gandurilor negre! Era obosita, avea nevoie de un pervaz pe care sa se odihneasca. Ne-am uitat atent una la alta pret de cateva minute si m-a facut sa uit tot uratul din jur. Am intremat-o si, cand s-a simtit pregatita, a fugit! “NU a fugit,  S-A ELIBERAT”, imi spune o prietena! Da, admit cu greu ca are dreptate..e ca in viata..m-am simtit inselata cand, dupa doua zile si o noapte in care am hranit-o fortat ca sa nu moara, ea, fuge nerecunoscatoare!

Obisnuiesc , pe blogurile pe care le citesc frecvent, sa le scotocesc in arhiva de anul trecut. Vreau sa vad ce ii preocupa pe oamenii dragi cu un an in urma, sa fac comparatii  sa vad daca si cum s-au schimbat.Timpul asta e cel mai mare mister din viata.

Peste mine, ultimul an a trecut vijelios. A lasat urme, a sapat transee si dulci si amare..Am vazut cum dincolo de cel mai binevoitor zambet se poate ascunde o pereche tare ascutita de colti. Am aflat care-i treaba cu traiul in doi, nu m-am mai putut regasi in privirea Ioanei, nu-mi mai place sa raspund la telefon,  am vut super-emotii la prima nunta a celor mai apropiati prieteni, am aflat ca iubitul meu are defecte pe care nu le pot accepta nici in ruptul capului, ca nu sunt deloc clara in exprimare si ca sunt emotiva.

A inceput sa- mi placa sa stau singura, am invatat ca lacrimile nu rezolva nimic.  Am plans mai putin..Am bifat, cu liniuta de la capat, cum n-as vrea sa fiu peste multi ani..dar nu am putut sa descoper cum as vrea sa fiu…inca mai caut..

Mai trist e ca in vara anului trecut pielea mi-era mai zvelta,  carnea mai tare, iar ridurile din colturile ochilor nici nu-si anuntasera prezenta..Ca sa nu mai zic de dungile vinetii se sub ochi…Eram mai vesela, inocenta, iar privirea iubitului meu imi lumina dimineata. Acum, privirea lui nu-mi mai e de ajuns, iar aer curat n-am mai respirat de luni de zile.

Povestile sinuase strigate de nebunii orasului nu ma mai fac sa-mi scot castile din urechi. M-am plictisit de aceeasi cersetori oribili, de pe linia 41 si de la metrou, care-si tin copiii nemancati ca sa inmoaie inimile trecatorilor. NU ma mai revolta nici macar inocenta femeilor de provincie si nici “usuraciunea” pitipoancelor.

Citesc din ce in ce mai putin si, aproape la un an, simt nevoia sa-mi schimb existenta, job-ul, casa, iubitul, mintea, fata, corpul, obiceiurile..

Un prieten bun si-a pierdut stralucirea…e supus, accepta compromisul, iar pe altu l-a invins viata. E prins in corzi si oamenii stau la coada sa-i stalceasca fata..

Nici nu-mi amintesc cand m-am intalnit cu Alex ultima data…Contorizam timpul, secundele, minutele fug, imbatranesc.