2014

De cand am terminat liceul ma obsedeaza o intrebare: Cum va fi intalnirea de zece ani? Cum va fi sa ne intalnim dupa atat vreme?
Emotionant, cred, mai ales ca din clasa a XII H, clasa de fete a liceului nu a mai ramas nimeni in Braila. Ce miresme vom aduce si de pe meleaguri straine? Vom fi in anul 2014. Voi avea cu cel putin zece kilograme mai mult decat aveam cand am terminat-o cu adolescenta. Asta, nu pentru ca planuiesc sa ma mai ingras, ci pentru ca deja am cu 10 kile mai mult decat in 2004. O sa am cu siguranta parul de marime medie, aranjat binisor si un sot cam plictisit de viata asta complicata. Nu.
In 2014 o sa fiu usor de recunoscut in marea de chipuri schimbate de timp. Asta pentru ca voi avea acelea[i falcute de hamster, aceiasi ochi visatori. Dar mai ales, ochii acelor timpuri vor recunoaste gesturile, idealurile si gandurile care m-au facut intotdeauna sa par altfel.
Pana una-alta, cine a inventat intalnirea de zece de la terminarea liceului? De ce nu s-a fixat la 2 ani? La 3 ani? la 5 ani? Poate ne recunoasteam mai usor unii pe altii…

Imaginea de blog

Cum sunt oamenii care scriu pe blog? Vreau sa stiu cum este de fapt, Bucurenci. Cate zeci de ganduri ii trec prin cap pana sa le prinda pe propria lui pagina de net? Cum face el selectia inainte de a hotari ce intra si ce nu pe blog? Ii citesc blogul regulat. Si pe al lui si pe a lui Exharcu si mai am o lista lunga de oameni pe care ii cunosc, dar si pe care nu-i cunosc, dar cu care iau contact pentru ca le citesc blogurile. Mi se pare ca, pentru persoanele publice, un blog este de fapt, o extensie a imaginii si nu a propriei fiinte, o alta modalitate, nonconformista prin care isi contruiesc treptat imaginea publica. Mi-ar placea, insa, sa vad ideile de posturi la prima mana, nu trecute prin ratiune. Sa stiu ce gandeste Bucurenci prima data cand se afla in fata „foii” din word. Cu fiecare post in parte, ne cream persoanje cu care ne jucam in blogosfera.

In ce se impart oamenii

 

Am in jurul meu, oameni de mare, oameni de munte, oameni de oras, oameni de sat, oameni de oameni si oameni de neoameni. Oamenii de mare sunt cei care simt mare ca pe o fiinta, o simt, o respir`, o miros, o iubesc si mai ales, li se face dor de ea. Sunt oamenii care au in ochi marea si duc cu ei, zi de zi, ceva de la malul marii. O amuleta, o piatra, o scoica, sunb forma de bijuterii. Oamenii de munte..in primul rand nu sunt cei care stau la poalele muntelui la gratar si la manele. Ei sunt solidari, sunt altfel. Parca sunt chiar mai rigurosi, meticulosi, zdraveni! Intotdeauna ti-ar intinde o mana de orice, daca le ceri. Oamenii de oras sunt joviali, gata de petrecere oricand, au haine glamour si asculta muzica house. Oamenii de sat sunt verticali, molcomi si respectuoasi. Traiesc dupa propria lor realitate. Oamenii de oameni sunt de preferat. Intotdeauna stiu cum sa-ti vorbeasca si ce sa-ti SPUNA. Oamenii de neoameni sunt mul]i!

…

Aseara am avut un puternic sentiment de dezamagire fata de oamenii din jurul meu. Mi s-au parut, brusc, toti foarte falsi. Si in falsitatea lor, imi pareau niste papusi pe care altcineva le manevra cu succes. Altcineva sau altceva…Vanitatea, egoismul, rautatea, instinctul de conservare sau prostia.

Am simtit, tot brusc, nevoia de oamenii autentici din jurul meu. Avea nevoie disperata sa vorbesc cu prietena mea din copilaie cu care m-am jucat ore si ore in sir. Sau sa vorbesc 2 secunde, macar, cu prietena mea din liceu, impreuna cu care am trait prima dragste adolescentina. Am cautat-o cu mare disperare [i sincera nevoie pe cea care mi-a marcat studen]ia, pe draga mea prieten`, al`turi de care m-am plimbat pentru prima si singura data prin cimitirul Bellu. Ca din pura telepatie, insa, m-a sunat draga mea Ioana cu care am stat o primavara intreaga in cismigiu, pe malul lacului si alaturi de care am plutit in desfatarea pe care mi-a dat-o dragostea unui pictor…

Telefonul ei neasteptat a fost ca o gura buna de aer. Ma simteam ca un soricel intr-o cusca si dintr-un fulger am gasit iesire, am „pipait” prin telefon, un om adevarat.