Anca si Mihai isi beau cafeaua in liniste pe o terasa in inima unu oras medieval. Ei o numeau cafeau de dimineata, in virtutea faptului ca abia se trezisera de cateva ore, dar era deja…cafeaua de aproape noua seara. Petrecusera impreuna o noapte alba pe stradutele medievale, pavate cu piatra cubica mare, pana spre dimineata. Fusese o noapte torida de vara, iar farmecul sofisticat al orasului nu i-a lasat sa plece la culcare decat cand abia isi mai taraiau picioarele pe caldaram. Se refaceau greoi, niciunul nu era prea vorbaret. Din cand in cand mai faceau cate o remarca banala:
-E prea cald, pana la noapte o sa ploua zdravan!Dupa aproape cinci minute bune Mihai ii raspunse: -Ce te face sa zici asta? Eu n-as zice uita-te numai la cum se comporta animalele. Stiai ca ele sunt cei mai buni meteorologi?
Anca tragea nepasatoare din tigara si gandurile ii fugeau aiurea. Niciunul din cei doi tineri nu era de fapt prezent in conversatie, desi participau politicos la ea ca un cuplu de argint. In timp ce ochii cercetau corpul aproape de baietandru al Ancai, fata incerca sa remomereze cum devenisera ei prieteni la catarama.
Se cunosteau din adolescenta si ajunsesera sa-si spuna toate secretele fara nicio teama. O singura data s-au sarutat pentru ca voiau sa vada cum e sa te saruti ca-n filme. A fost sec, ca o atingere timida a buzelor si fara explicatii de dupa. De atunci nici ca au mai pomenit de incident.
In timp ce Anca depana in gand amintiri, simti pe mana o picatura rece si mare cat toate zilele. In cateva secunde, oamenii se alarmasera suficient incat sa goleasca terasa. Ce lasasera in urma aducea a un teatru de razboi parasit de armatele combatante. Doar scaunele si mesele mai ramasesera neajutorate in fata stropilor, ca niste schelete goale. Ploaia curgea si curgea apocalitic iar Anca si Mihai se inghesuisera sub o copertina, laolalta cu alte aproape 10 persoane. De la adapostul prelatei, fata privea spectacolul din strada si lasa mirosul de ploaie de vara sa-i ajunga pe nari, pana in creier. Izul de pamant incins si “stins” de ploaie, limpezimea cerului de dupa o rafala de genul asta, toate ii aminteau de copilarie. Nu i-a fost niciodata frica de apa cerului. Nu a purtat nciiodata umbrela, iar vara, chiar si in oras se descalta sa simta in talpi caldura asfaltului dogorator si-si despletea parul in asteptarea binecuvantarii. Avea ceva ata de pur si de insticntiv in ea, incat, cateodata, il speria pana si pe MIhai. In zece minute, pericolul cel mare a trecut, iar oamenii si-au reluat incet fie drumul spre casa, fie locul la mesele ude.
-Futu-i, nici nu apucasem sa-mi termin cafeau! acum trebuie sa o beau diluata!
Shhhh! Taci! 
Reflecteaza iubite!