Dor

Of, iar ma pandeste o pala teribila de visare si dorinta! Incepe in fiecare an la sfarsitul lui mai si se termina tarziu, in septembrie. Sunt fara scapare. As striga dar stiu ca doar sarea care ti se strange pe piele ma poate auzi. Deja stiu ca pana la sfarsitul verii mirosul marii nu ma va slabi nicio clipita, iar cand voi incerca sa adulmec orice, tot adierea de alge isi va face loc spre creier. Tocmai cand voi fi cu un picior in ratiune, cand voi crede ca sunt gata de viata in mijlocul orasului incins, tocmai atunci mireasma marii ma atinge fix in moalele capului!

In ultimele zile mi-am surprins gandul de nenumarate ori  fugit departe, intins  cat e el de mare pe un nisip granulat, catarat pe niste stanci perfect gri, cu ochii rataciti in intinderea marii. Cu ochii bulbucati in fata minunatiei, cu vanticelul simpatic batandu-i in plete si pe epiderma. Of! si gandul asta nu se da batut! Se incapataneaza sa fuga cel putin o data pe zi pe o plaja pustie, printre pescarusi, sa doarma in cort si sa se scalde noaptea cand sunt valurile calme!

E clar-gandul ma cere la mare. Acolo unde singura grija este sa bei macar cat sa recunosti drumul spre cort ca sa nu poposesti fix intre doi straini furati de minune!N-am mai simtit pamant pe talpile goale de aproape un an. Cand te descalti prima data pe bucatile mici de scoici si calci cu grija pe pietricelele multicolore, ii dai “electrosocul “fiecarui “senzor” al talpii tale! Te gadila, te doare, e placut e amestecat si parca iti simti sangele cum o ia razna pe acolo. Si apoi, tot talpile, saracile, iti iau foc, fugi, te ascunzi sub un umbrar, unde lenevesti ore bune. Si firicelele  galbene iti raman prinse bine de picioare, le duci acasa in papuci, sa-ti amintesti de mare, cand credeai c-ai uitat.