Doruri de toamnă

Miroase a melancolie…Cerul închis, norii atât de joşi, nu sunt apăsători, aşa cum îi simţeam până acum în fiecare toamnă..Cred că îmbătrânesc de începe să-mi placă toamna cu toate capriciile ei de domnişoară de pension.

Mi-e dor să beau o cafea cu lapte, la căldură, într-o cafenea dichisită, la o masă, lângă fereastră, să privesc ore în şir oamenii pe stradă cum aleargă năuci de ploaie sau griji. Să-i contemplu şi să-i schiţez o zi întreagă. Mi-e dor de căldura din privirile dragului..

Mi-e dor de o plimbare în parc, în aerul reavăn şi răcoros, la braţul cuiva drag, agale, fără vorbe. Fiecare în gândurile lui, privind cu jind porumbeii liberi şi copiii zgribuliţi agăţaţi de mâinile bunicilor lor. Mi-e dor sa ma cuibăresc la pieptul lui cald şi să-mi mângâie părul expandat de la umiditate şi să-mi spună cât de frumoşi sunt ochii mei în lumina ciudată a toamnei.

Mi-e dor de frunzele galbene care zac precum solzii pe pământul din Grădina Mare din oraşul meu. Îmi sună şi acum în cap foşnetul lor sub fusta mea lungă de doc şi sub tălpile mele repezite şi tropăite cu destinaţia Liceul ”Nicolae Iorga”

Îmi miroase a ceai şi mirodenii, a cărţi a ăarfumuri discrete şi rafinate…Mi s-a făcut dor de Cărtureşti…

Toamna începe să fie anotimpul amintirilor…să le depănăm, deci!Pe rând, încet şi cu determinare…